Psihoterapie de cuplu

 

cuplu fericit realtie de cuplu

Cu toții știm că nu există o relație perfectă și cu toate acestea, de foarte multe ori, mai mult sau mai puțin conștient, ne străduim să obținem fix acest lucru, o relație perfectă, o relație care să arate așa cum în mintea noastră ne imaginăm că ar trebui să arate cuplul ideal.


Problema cu acestă relație perfectă este că, invariabil, de fiecare dată, este celălalt cel care trebuie să se schimbe, nu noi. Niciodată noi. Altfel, de ce am avea tot timpul frământări de genul: Of, dacă ar fi mai tandru cu mine… Of, ar fi suficient să fie puțin mai înțelegătoare… și niciodată frământări de genul: Of, cum să  fac să fiu mai înțelegătoare… Of, cum să fiu mai atent, mai drăguț cu partenera mea?


La psihoterapie de cuplu învățăm să renunțăm la așteptările cu totul nerealiste pe care le avem de la parteneri, din categoria ”dacă mă iubește știe ce-mi doresc fără să am nevoie să i-o spun”. Bineînțeles că partenerul, oricât de mult te-ar iubi, nu îți poate ghici gândurile (sunt convinsă că deseori nici nu ți-ai dori să știe cu adevărat ce gânduri îți trec prin minte). La psihoterapie de cuplu învățăm că nu avem nevoie de o relație perfectă, ci de una funcțională. Învățăm să ne ascultăm mai mult unul pe celălalt și să ne privim mai obiectiv, mai realist.

Când intrăm într-o nouă relație aducem cu noi un bagaj inconștient alcătuit din șabloane relaționale. Am dobândit, de-a lungul vieții, un fel propriu de a reacționa la diferite situații. Acesta ne este atât de familiar, încât nu mai stăm să ne întrebăm de fiecare dată “cum ar trebui sa reacționez acum?”, “ce simt, de fapt?”.

Este tipic exemplul cu tubul de pastă de dinți la care partenera/ul nu a pus dopul. În familia noastră de origine se punea întotdeauna dopul, pentru că, dacă nu, mama (sau tata) ne reproșa că niciodată nu suntem atenți, că suntem căscați, că nu ducem lucrurile până la capăt etc. Iar acum, adulți fiind, observăm a 5-a oară că cel de lângă noi, deși i-am spus de fiecare dată că ne deranjează, nu a pus capacul la tubul de pastă. Fără să mai stămcouples-therapy-southfield[1] pe gânduri, cu exact același ton pe care îl folosea mama (tata), îi adresăm exact aceleași reproșuri pe care le-am primit noi când eram mici.

Uneori nici măcar nu știm că avem tendința să reacționăm într-un anume fel până nu apare o situație care să ne pună în contact cu sentimente adânc îngropate. Este cazul, de exemplu, al unui cuplu în care partenera descoperă cu stupoare ca soțul este violent cu copiii. Au stat ani de zile împreună și au crezut că se cunosc bine, însa niciunul dintre ei nu avea cum să prevadă cum avea să se comporte el in ipostaza de tată. Când copilul i-a atins o limită de care nu era conștient, s-a declanșat automat un șablon de comportament preluat tocmai în vremea copilăriei de la tatăl său.

Când apar astfel de situații, este nu doar o datorie față de noi, ci și o responsabilitate față de ceilalți, față de persoanele la care ținem cel mai mult pe lumea asta, să ne analizăm în profunzime reacțiile și sentimentele.

Există soluții la astfel de probleme, care și-au dovedit utilitatea in practică. Mulți oameni care le-au aplicat se bucură acum de relații armonioase cu persoanele dragi. Nu ești condamnat/ă la o viață de cuplu care să semene cu o tură în roller coaster. Depinde doar de tine să alegi.

 

 

Articole care te-ar putea interesa:

Teama de a ne lăsa iubiți

Relații de unică folosință

Iubirea adevarată nu e posesivă

Cele 2 lucruri de care fiecare copil are nevoie

O mamă suficient de bună